joi, 26 iunie 2008

Una din poveştile studentului...dus... cu pluta...

De ce e nevoie să fii provocat pentru a descoperi frumuseţi? Am înţeles... asta ţine de tăria fiecăruia dintre noi. Unii se autoprovoacă... fără să mai aştepte un impuls venit din exterior. Alţii au nevoie de o „întărâtare” pentru a-şi pune bocceluţa în spinare şi a o lua din loc.

Aşa s-a întâmplat cu un student pe care l-am întâlnit într-un colţ al viselor mele.

Mi-a povestit că era o zi frumoasă de februarie, când în urma unui examen din celebra s(tr)esiune... a simţit nevoia să evadeze.

Nu s-a refugiat într-un club, deşi multe îl tentau. A ales pentru început natura fără să bănuiască ce va urma. Cum adică natură, când e vorba de Bucureşti? Eeee... păi... mi-a zis că a vrut să vadă cât de lung e cursul Dâmboviţei (asemenea lui Mandelbrot care a vrut să vadă cât de lung e ţărmul Angliei şi cu ocazia aceasta a inventat fractalii).

Ziceţi că era mai uşor să se uite pe hartă decât să îl calce în picioare? Aşa i-am zis şi eu, dar el nu, nimic, o ţinea una şi bună, că e o măsurătoare mult mai precisă aceasta cu piciorul.

Şi-a spus în gând... ce ar fi să îi fentez eu pe băieţii aceştia simpatici de la Metrorex şi să merg din Regie până în Unirii pe jos? O, da. O idee strălucită.

Aşa că a plecat în aval. Şi aşa în fuga lui nebună de oameni, de locuri, de civilizaţie către o altă posibilă lume... a căzut şi s-a lovit...

De ce? De cine? Simplu de o altă lume... una magică, plăcută auzului, văzului, plăcută însăşi inimii.

Lumea aceasta nouă se ascundea într-o clădire mai mult sau mai puţin suspectă. Ce nu îţi spune mare lucru: „unde se află...? mmm nu ştiu. Acum am trecut cred pe acolo dar nu ştiu să vă zic exact...” (asta a primit el ca indicaţii preţioase).

Aproape de Piaţa Unirii se află un castel de basm. O lume paralelă cu a noastră. Construită din iluzii, replici, râsete, plânsete, sărutări. Lumea teatrului Bulandra. Sala în care intrase tânărul nostru din pură curiozitate, atras parcă de o forţă nevăzută şi totodată incomensurabilă... era sala Izvor, vis-à-vis de staţia de metrou omonimă.

Cu inima bătându-i din ce în ce mai repede, tânărul întrebă tânăra şi frumoasa „cerberiţă”... pardon casieriţă...: „Aici este teatrul Bulandra? Da, i se răspunse. Ce piesă este în seara aceasta? Păi... „Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello. Sunt de vânzare doar bilete fără loc. Vreţi? DA!”

Numele piesei îl incită la culme. Cum adică? Se joacă o piesă de teatru, în cadrul altei piese? Aşa se pare. Ce nu ştia el deocamdată este numele piesei din interior. Asta îl ducea cu gândul inevitabil la Iona. Bătrânul pescar putea fi interpretat şi ca un actor care joacă diverse piese de teatru în cadrul altei... burţi... piese... cum vreţi să îi ziceti.

Cât timp am stat de vorbă cu tânărul student, ochii îi străluceau de fericire. Era nerăbdător să îmi spună finalul poveştii. Mi-a spus că ajunsese prea devreme la teatru. Dacă vă gândiţi un pic e chiar interesant să ajungi prea devreme într-un loc înspre care nu ai plecat. Ce părere aveţi? Opriţi-vă puţin din citit şi contemplaţi vă rog. Respiraţi. Consideraţi asta ca pe o invitaţie la respiraţie.

Buuun. Acum... de fapt atunci... în ora care îi rămăsese până la începerea spectacolului mai descoperise un loc antic. Ceva ca o reminiscenţă a trecutului, unde părea că tehnologia nu pusese piciorul. Avea tânărul student acolo ocazia să se rătăcească printre râşniţe de cafea vechi de când a apărut primul bob de cafea, machete de crucişătoare, tabachere, discuri, patefoane, orice lucru care miroase a praf, a nemuritor. De foarte curând am învăţat când ceva devine nemuritor. Simplu... atunci când... moare.

Să ne întoarcem acum la micul nostru castel şi la lumea de poveste ce urma să se producă pentru sensibilizarea sufletului tânărului student.

Când intră în sală, îşi deschise toţi porii pentru a respira cât mai adânc şi parcă pentru a lua cu sine pentru totdeauna (a se vedea aici egoismul cras al studentului din zilele noastre) atmosfera aceea feerică.

Se puse la locul lui fără loc, undeva pe margine, între două felinare de poveste şi aştepta ca minunatul iubitoriu (adică... de fapt acest cuvânt nu necesită explicaţii... înţelegeţi voi) să se aşeze. Destul de mare îi fu însă mirarea când observa că media de vârstă din neîncăpătoarea sală de teatru se situa undeva pe la 40-50 de ani. Oare nu se afla în locul potrivit? Sau poate că e doar o neconcordanţă de timp. Probabil că în lumea în care doar ce intrase, „timpul nu mai avea răbdare cu oamenii” iar aceştia îmbătrâneau foarte repede... o îmbătrânire trupească, asezonată cu o întinerire sulfetească... fac zero... (ceva de genul acesta îi ieşise şi lui Marin Sorescu).

Când castelul se umplu cu atâta viaţă... se făcu întuneric... şi se ridică... nu, nu vă grăbiţi... nu cortina... ci podul mobil. Imaginaţi-vă o navă care pleacă într-o lungă călătorie. Şi ei i se ridică puntea aceea care face legătura între real şi imaginar. Pluteam... eram studentul... mă confundam cu el... sau poate că eu sunt studentul...

Piesa începu... o trupă de teatru repeta parcă la nesfârşit acte, scene, din nou acte... când, cele „şase personaje” îşi făcură apariţia. Erau personaje cu o poveste apăsătoare în spate. Ceva profund. Realitatea lor. Un singur inconvenient le deosebea de ceilalţi... actorii de pe scenă deveneau personaje pentru o poveste ce nu era a lor; pur şi simplu era a unui dramaturg, modelată de un regizor... pe când cele „şase personaje” îşi trăiau propria lor piesă în fiecare zi. Era ceva de care niciodată nu vor scăpa. Actorii îşi jucau rolul, după care deveneau din nou oameni. Cele şase personaje erau oameni tot timpul...

„Directorul teatrului” devenind din ce în ce mai curios, decide să le scrie el povestea. Au loc câteva repetiţii, ce stârnesc din când în când râsul, însă în spatele acestuia se afla... tragicul. O mamă îşi surpinde fata în timp ce se afla pe punctul de a se da propriului său tată într‑un bordel. Drama mamei îmbrăcate în doliu se rezuma la existenţa celor patru copii, de la cei doi bărbaţi pe care i-a avut, după spusele Tatălui.

Aceea era realitatea ce trebuia îndurată. Ce intrigă personajele este faptul că nu li se permite să îşi joace propria viaţă. Nu înţeleg de ce nu pot fi chiar ele personajele propriei lor realităţi şi trebuie să fie jucate de nişte actori.

O realitate zbuciumată şi zdruncinată de sentimente precum ură, răzbunare. Sunetul care va persista pentru foarte mult timp în ureche va fii urletul mamei îndoliate. O poveste cutremătoare jucată de actori mari: Ion Caramitru, Andreea Bibiri.

Ceva nou, impresionant de altfel, datorită „locului” ales de tânărul student, a fost că a avut ocazia să stea foarte aproape de actori. A respirat împreună cu ei acelaşi aer. Parcă şi inimile le‑au bătut cu aceeaşi frecvenţă.

La sfârşitul piesei, după un final excepţional şi dureros în acelaşi timp, au urmat aplauzele. Categoric meritate din plin. Au fost trei „chemări” ale actorilor. Cifră fatidică acest trei care urma să se repete la absolut fiecare piesă la care s-a mai dus să trăiască puţin.

Impresionat până la lacrimi, tânărul nu a perceput trecerea timpului. Afară se lăsase întunericul... însă el se simţea mai luminat... cu o poveste care devenise astfel şi a lui... şi a mea celui căruia o povestise.

Un comentariu:

olivia spunea...

ai o bila alba !!! ;))