Când aţi avut lângă voi, ultima dată un gând care să vă binedispună? Să vă facă să zâmbiţi? Vă aduceţi aminte de gândul acela romantic căruia îi place Shakespeare şi Marin Sorescu? Acela care îndrăgea scoicile şi pescăruşii?
Ei bine l-am întâlnit într-o zi. Era cu gândul la noul lui mediu ambiant. Nu vă speriaţi! Gândurile au şi ele gânduri, care la rândul lor...
Zâmbea pentru că era a patra oară boboc; şi fiindcă pentru prima dată în viaţa lui nu era cel mai mic boboc... dar asta e altă poveste.
Am stat amândoi de vorbă, pe o bancă la marginea sufletului, dând firimituri de pâine porumbeilor. Se simţea din tonul lui că devenise un om mare. Călca apăsat pe aleile acelui parc asemeni pieţei San Marco din Roma.
Şi pentru că a crescut a simţit nevoia să iasă în lume şi să ia contact cu o altfel de cultură. Astfel a chemat două muze şi au mers împreună la Teatrul Masca. Un teatru de pantomimă. Fără să ştie că acela este un teatru doar de pantomimă. Ceva surprinzător, interesant şi original. Anunţul era făcut în aşa manieră încât să te facă să vii la teatru.
„INTRUSA”, după o povestire de J. L. Borges. Anunţul cuprinde o mărturisire de-a scriitorului:
„Îmi amintesc că am scris o povestire care se numeşte INTRUSA. Doi cuţitari, doi fraţi omoară o femeie pentru că sunt geloşi unul pe altul. Singurul mod de a scăpa de ea era să o înjunghie cu cuţitul.
Ajunsesem la ultima propoziţie. Mama mea scria după dictare. Şi-i displăcea total. Se săturase până peste cap de cuţitari şi de cuţite. Ajunsesem tocmai la momentul în care fratele mai mare trebuia să îi spună celui mic că înjunghiase femeia în acea dimineaţă. Sau o strangulsem, nu mai ştiu – de ce să intrăm în detalii macabre? Trebuia să spun asta, dar nu găseam cuvintele potrivite.
I-am spus mamei: „Cum naiba poate s-o spună?”. Ea mi-a răspuns: „Lasă-mă să mă gândesc.” După un timp, mi-a spus dintr-o dată: „Ştiu ce a spus”. „Atunci scrie.” Ea a scris şi eu am pus-o să citească ce a scris: „La lucru, frate. Astăzi am omorât-o”. Povestea s-a sfârşit. Mama a devenit într-un sens, unul din personajele din povestire. Mi-a dat cuvintele cheie pentru povestirea INTRUSA, poate cea mai bună povestire a mea – sau poate singura povestire pe care am scris-o vreodată.”
Ei bine, gândului îi plăcea ideea. Şi de aceea a vrut să vadă această piesă. Să zâmbească la auzirea ultimei replici. Cheia de boltă a întregii povestiri. Observa pe parcurs lipsa replicilor. Însă îşi spunea în sine: „Ahh. Sper ca măcar la final să şi vorbească unul din personaje. Bun, am înţeles că domnul acela este un fel de povestitor. Mi-am dat seama şi că joacă mai multe roluri. Dar chiar e singurul care o să vorbească în seara asta? Şi dacă nu vor vorbi, până la urmă rămâne o experienţă „unică” pentru mine. Fata aceasta începe să mă „scandalizeze”. Păcat că va muri în final. Sau bine că va muri abia în final. Nu ştiu; mă mai gândesc. Şi mulţimea asta covârşitoare de oameni... ei oare or fi ştiut ce va urma? Oare şi ei aşteaptă replica din final? Sau sunt singurul...”. S-a simţit uşor trădat de ceva... se simţea exact ca şi când a stat o noapte întreagă citind integral o traducere a lui Hamlet, doar pentru a citi: „A fi sau a nu fi? Aceasta e întrebarea.” Ştia unde trebuia să fie cu exactitate replica, însă traducerea l-a trădat.
Mi-a mai povestit că sala ce număra atâţia spectatori câte degete are în total un „avocat”, îl „copleşise”.
L-am întrebat dacă va mai merge vreodată la teatrul de pantomimă. Mi-a şoptit atunci că spectacolul unor porumbei este văzut de un număr mult mai mare de trecători prin vieţile lor şi nu te costă decât o simplă privire şi o coajă de pâine...
S-a ridicat apoi de pe bancă şi mi-a spus: „La lucru frate. Azi am de învăţat... sau nu... ştii... tocmai s-a terminat sesiunea...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu