The Palindrom Life - A Perfect Life

What will be the world if all the things around, would die first, then would grow up, and then would be born? A general view in this life is that about its bad end.

All of us know that after our life come something about nobody could tell us exactly how is it, and if someone try to do this, I think we won’t be able to trust him. Life is difficult, and it occupies the whole time. What do you receive at the end of the road? A death. This is like a bonus, a jolly-joker for all the obstacles you had to pass in the past. Let us to read inversely the cycle of our life and see what we obtain.

First you should die: no more fees, no more taxes, practically to get away from those who have a bright future “in their past”.

Then you should go in an asylum, where the others will take care about you. You will be evicted from there, “because” of the fact you are too healthy. You will receive your first old-age pension. Moreover, you will start working, you receive a gold watch in your “first” day as an employee. You build a family and you will see your children “decreasing” (getting younger). You will work for 40 years, until you are young enough for your first salary. You will start drinking, flirting, hitching, and you are ready for the high school.

You will study in the Gymnasium, then in the Primary school. In the end you will become a child, you will play street soccer, having no responsabilities. You will be a baby.

You will spend the last nine months floating, having all the facilities, room service, bathrooms.

The great final: YOU WILL FINISH EVERYTHING IN AN HOUR OF LOVE.

Una din poveştile studentului...dus... cu pluta...

De ce e nevoie să fii provocat pentru a descoperi frumuseţi? Am înţeles... asta ţine de tăria fiecăruia dintre noi. Unii se autoprovoacă... fără să mai aştepte un impuls venit din exterior. Alţii au nevoie de o „întărâtare” pentru a-şi pune bocceluţa în spinare şi a o lua din loc.

Aşa s-a întâmplat cu un student pe care l-am întâlnit într-un colţ al viselor mele.

Mi-a povestit că era o zi frumoasă de februarie, când în urma unui examen din celebra s(tr)esiune... a simţit nevoia să evadeze.

Nu s-a refugiat într-un club, deşi multe îl tentau. A ales pentru început natura fără să bănuiască ce va urma. Cum adică natură, când e vorba de Bucureşti? Eeee... păi... mi-a zis că a vrut să vadă cât de lung e cursul Dâmboviţei (asemenea lui Mandelbrot care a vrut să vadă cât de lung e ţărmul Angliei şi cu ocazia aceasta a inventat fractalii).

Ziceţi că era mai uşor să se uite pe hartă decât să îl calce în picioare? Aşa i-am zis şi eu, dar el nu, nimic, o ţinea una şi bună, că e o măsurătoare mult mai precisă aceasta cu piciorul.

Şi-a spus în gând... ce ar fi să îi fentez eu pe băieţii aceştia simpatici de la Metrorex şi să merg din Regie până în Unirii pe jos? O, da. O idee strălucită.

Aşa că a plecat în aval. Şi aşa în fuga lui nebună de oameni, de locuri, de civilizaţie către o altă posibilă lume... a căzut şi s-a lovit...

De ce? De cine? Simplu de o altă lume... una magică, plăcută auzului, văzului, plăcută însăşi inimii.

Lumea aceasta nouă se ascundea într-o clădire mai mult sau mai puţin suspectă. Ce nu îţi spune mare lucru: „unde se află...? mmm nu ştiu. Acum am trecut cred pe acolo dar nu ştiu să vă zic exact...” (asta a primit el ca indicaţii preţioase).

Aproape de Piaţa Unirii se află un castel de basm. O lume paralelă cu a noastră. Construită din iluzii, replici, râsete, plânsete, sărutări. Lumea teatrului Bulandra. Sala în care intrase tânărul nostru din pură curiozitate, atras parcă de o forţă nevăzută şi totodată incomensurabilă... era sala Izvor, vis-à-vis de staţia de metrou omonimă.

Cu inima bătându-i din ce în ce mai repede, tânărul întrebă tânăra şi frumoasa „cerberiţă”... pardon casieriţă...: „Aici este teatrul Bulandra? Da, i se răspunse. Ce piesă este în seara aceasta? Păi... „Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello. Sunt de vânzare doar bilete fără loc. Vreţi? DA!”

Numele piesei îl incită la culme. Cum adică? Se joacă o piesă de teatru, în cadrul altei piese? Aşa se pare. Ce nu ştia el deocamdată este numele piesei din interior. Asta îl ducea cu gândul inevitabil la Iona. Bătrânul pescar putea fi interpretat şi ca un actor care joacă diverse piese de teatru în cadrul altei... burţi... piese... cum vreţi să îi ziceti.

Cât timp am stat de vorbă cu tânărul student, ochii îi străluceau de fericire. Era nerăbdător să îmi spună finalul poveştii. Mi-a spus că ajunsese prea devreme la teatru. Dacă vă gândiţi un pic e chiar interesant să ajungi prea devreme într-un loc înspre care nu ai plecat. Ce părere aveţi? Opriţi-vă puţin din citit şi contemplaţi vă rog. Respiraţi. Consideraţi asta ca pe o invitaţie la respiraţie.

Buuun. Acum... de fapt atunci... în ora care îi rămăsese până la începerea spectacolului mai descoperise un loc antic. Ceva ca o reminiscenţă a trecutului, unde părea că tehnologia nu pusese piciorul. Avea tânărul student acolo ocazia să se rătăcească printre râşniţe de cafea vechi de când a apărut primul bob de cafea, machete de crucişătoare, tabachere, discuri, patefoane, orice lucru care miroase a praf, a nemuritor. De foarte curând am învăţat când ceva devine nemuritor. Simplu... atunci când... moare.

Să ne întoarcem acum la micul nostru castel şi la lumea de poveste ce urma să se producă pentru sensibilizarea sufletului tânărului student.

Când intră în sală, îşi deschise toţi porii pentru a respira cât mai adânc şi parcă pentru a lua cu sine pentru totdeauna (a se vedea aici egoismul cras al studentului din zilele noastre) atmosfera aceea feerică.

Se puse la locul lui fără loc, undeva pe margine, între două felinare de poveste şi aştepta ca minunatul iubitoriu (adică... de fapt acest cuvânt nu necesită explicaţii... înţelegeţi voi) să se aşeze. Destul de mare îi fu însă mirarea când observa că media de vârstă din neîncăpătoarea sală de teatru se situa undeva pe la 40-50 de ani. Oare nu se afla în locul potrivit? Sau poate că e doar o neconcordanţă de timp. Probabil că în lumea în care doar ce intrase, „timpul nu mai avea răbdare cu oamenii” iar aceştia îmbătrâneau foarte repede... o îmbătrânire trupească, asezonată cu o întinerire sulfetească... fac zero... (ceva de genul acesta îi ieşise şi lui Marin Sorescu).

Când castelul se umplu cu atâta viaţă... se făcu întuneric... şi se ridică... nu, nu vă grăbiţi... nu cortina... ci podul mobil. Imaginaţi-vă o navă care pleacă într-o lungă călătorie. Şi ei i se ridică puntea aceea care face legătura între real şi imaginar. Pluteam... eram studentul... mă confundam cu el... sau poate că eu sunt studentul...

Piesa începu... o trupă de teatru repeta parcă la nesfârşit acte, scene, din nou acte... când, cele „şase personaje” îşi făcură apariţia. Erau personaje cu o poveste apăsătoare în spate. Ceva profund. Realitatea lor. Un singur inconvenient le deosebea de ceilalţi... actorii de pe scenă deveneau personaje pentru o poveste ce nu era a lor; pur şi simplu era a unui dramaturg, modelată de un regizor... pe când cele „şase personaje” îşi trăiau propria lor piesă în fiecare zi. Era ceva de care niciodată nu vor scăpa. Actorii îşi jucau rolul, după care deveneau din nou oameni. Cele şase personaje erau oameni tot timpul...

„Directorul teatrului” devenind din ce în ce mai curios, decide să le scrie el povestea. Au loc câteva repetiţii, ce stârnesc din când în când râsul, însă în spatele acestuia se afla... tragicul. O mamă îşi surpinde fata în timp ce se afla pe punctul de a se da propriului său tată într‑un bordel. Drama mamei îmbrăcate în doliu se rezuma la existenţa celor patru copii, de la cei doi bărbaţi pe care i-a avut, după spusele Tatălui.

Aceea era realitatea ce trebuia îndurată. Ce intrigă personajele este faptul că nu li se permite să îşi joace propria viaţă. Nu înţeleg de ce nu pot fi chiar ele personajele propriei lor realităţi şi trebuie să fie jucate de nişte actori.

O realitate zbuciumată şi zdruncinată de sentimente precum ură, răzbunare. Sunetul care va persista pentru foarte mult timp în ureche va fii urletul mamei îndoliate. O poveste cutremătoare jucată de actori mari: Ion Caramitru, Andreea Bibiri.

Ceva nou, impresionant de altfel, datorită „locului” ales de tânărul student, a fost că a avut ocazia să stea foarte aproape de actori. A respirat împreună cu ei acelaşi aer. Parcă şi inimile le‑au bătut cu aceeaşi frecvenţă.

La sfârşitul piesei, după un final excepţional şi dureros în acelaşi timp, au urmat aplauzele. Categoric meritate din plin. Au fost trei „chemări” ale actorilor. Cifră fatidică acest trei care urma să se repete la absolut fiecare piesă la care s-a mai dus să trăiască puţin.

Impresionat până la lacrimi, tânărul nu a perceput trecerea timpului. Afară se lăsase întunericul... însă el se simţea mai luminat... cu o poveste care devenise astfel şi a lui... şi a mea celui căruia o povestise.

O scoică gândită...

Aţi analizat vreodată o scoică? Să vedeţi ce se află în sufletul ei? Sau v-aţi uitat la ea ca într‑o oglindă?

Sunt convins că nu toţi. Ei bine, eu am avut ocazia. Ca orice gând lirico-narativ masculin, am privit-o din exterior. Am lăsat romantismul care mă caracterizează la o parte şi am început analiza. Prima impresie, cea care de altfel şi contează, a fost că pe cât pare de închisă, pe atât este de volubilă, „deschisă” la orice subiect.

Ba mai mult, îi poţi spune cum arată şi ea râde. Chiar, de ce nu se oglindeşte singură în altă surată de-a ei pentru a se privi? Cred că ştiu. Ea abia aşteaptă câte un gând, câte o idee care să‑i spună: Dragă, vezi că ai gura prea jos.

Scoica se poartă veselă pe deasupra valurilor. Atât de veselă încât şi marea începe să zâmbească. Ştiţi că râsul e molipsitor.

La un moment dat, uitând parcă „cine e şi unde este?” (asemenea lordului John), se simte luată prin surprindere, înconjurată de: Apăăă! Gândul îşi face apariţia şi o lasă în voie să cadă pe el. Şi ce cădere...

Dacă aţi avea timp să staţi de vorbă cu o scoică, v-ar povesti atât de multe încât nu aţi avea timp într-o viaţă întreagă să aflaţi tot ce a văzut, tot ce a atins, ce a simţit, ce a zâmbit...

Viaţa unei scoici este mai lungă decât viaţa unui simplu om. Nu vă indignaţi că v-am făcut simpli. Omul este alcătuit dintr-un suflet simplu şi un gând simplu, unice de altfel. Pe când minunata scoică are calciu, suflet, gânduri, emoţii, e mai complexă...

Scoicile adevărate mai au câteva trăsături ce le deosebesc de cele comune, fade, care nu spun... mare... lucru; nu îţi dau bătăi de cap, nu bârfesc, nu te cicălesc. O mică parte dintre ele, chiar ajung să te iubească. Luaţi o scoică, purtaţi-o în gând şi veţi vedea că liantul se va fi legat deja. Puteţi discuta cu ea despre stele, despre navigatori ce au eşuat demult în numele iubirii. Veţi vedea că ce aveţi voi de spus nu este mai presus decât ce are ea de povestit. Gândurile voastre se vor contopi şi vor forma un întreg. Dialogul se va ţine telepatic, ea, scoica, ajungând să facă parte din Universul vostru.

Şi pentru ca povestea să nu se destrame închideţi totul într-un sărut...

La o coaja de teatru...

Când aţi avut lângă voi, ultima dată un gând care să vă binedispună? Să vă facă să zâmbiţi? Vă aduceţi aminte de gândul acela romantic căruia îi place Shakespeare şi Marin Sorescu? Acela care îndrăgea scoicile şi pescăruşii?

Ei bine l-am întâlnit într-o zi. Era cu gândul la noul lui mediu ambiant. Nu vă speriaţi! Gândurile au şi ele gânduri, care la rândul lor...

Zâmbea pentru că era a patra oară boboc; şi fiindcă pentru prima dată în viaţa lui nu era cel mai mic boboc... dar asta e altă poveste.

Am stat amândoi de vorbă, pe o bancă la marginea sufletului, dând firimituri de pâine porumbeilor. Se simţea din tonul lui că devenise un om mare. Călca apăsat pe aleile acelui parc asemeni pieţei San Marco din Roma.

Şi pentru că a crescut a simţit nevoia să iasă în lume şi să ia contact cu o altfel de cultură. Astfel a chemat două muze şi au mers împreună la Teatrul Masca. Un teatru de pantomimă. Fără să ştie că acela este un teatru doar de pantomimă. Ceva surprinzător, interesant şi original. Anunţul era făcut în aşa manieră încât să te facă să vii la teatru.

„INTRUSA”, după o povestire de J. L. Borges. Anunţul cuprinde o mărturisire de-a scriitorului:

„Îmi amintesc că am scris o povestire care se numeşte INTRUSA. Doi cuţitari, doi fraţi omoară o femeie pentru că sunt geloşi unul pe altul. Singurul mod de a scăpa de ea era să o înjunghie cu cuţitul.

Ajunsesem la ultima propoziţie. Mama mea scria după dictare. Şi-i displăcea total. Se săturase până peste cap de cuţitari şi de cuţite. Ajunsesem tocmai la momentul în care fratele mai mare trebuia să îi spună celui mic că înjunghiase femeia în acea dimineaţă. Sau o strangulsem, nu mai ştiu – de ce să intrăm în detalii macabre? Trebuia să spun asta, dar nu găseam cuvintele potrivite.

I-am spus mamei: „Cum naiba poate s-o spună?”. Ea mi-a răspuns: „Lasă-mă să mă gândesc.” După un timp, mi-a spus dintr-o dată: „Ştiu ce a spus”. „Atunci scrie.” Ea a scris şi eu am pus-o să citească ce a scris: „La lucru, frate. Astăzi am omorât-o”. Povestea s-a sfârşit. Mama a devenit într-un sens, unul din personajele din povestire. Mi-a dat cuvintele cheie pentru povestirea INTRUSA, poate cea mai bună povestire a mea – sau poate singura povestire pe care am scris-o vreodată.”

Ei bine, gândului îi plăcea ideea. Şi de aceea a vrut să vadă această piesă. Să zâmbească la auzirea ultimei replici. Cheia de boltă a întregii povestiri. Observa pe parcurs lipsa replicilor. Însă îşi spunea în sine: „Ahh. Sper ca măcar la final să şi vorbească unul din personaje. Bun, am înţeles că domnul acela este un fel de povestitor. Mi-am dat seama şi că joacă mai multe roluri. Dar chiar e singurul care o să vorbească în seara asta? Şi dacă nu vor vorbi, până la urmă rămâne o experienţă „unică” pentru mine. Fata aceasta începe să mă „scandalizeze”. Păcat că va muri în final. Sau bine că va muri abia în final. Nu ştiu; mă mai gândesc. Şi mulţimea asta covârşitoare de oameni... ei oare or fi ştiut ce va urma? Oare şi ei aşteaptă replica din final? Sau sunt singurul...”. S-a simţit uşor trădat de ceva... se simţea exact ca şi când a stat o noapte întreagă citind integral o traducere a lui Hamlet, doar pentru a citi: „A fi sau a nu fi? Aceasta e întrebarea.” Ştia unde trebuia să fie cu exactitate replica, însă traducerea l-a trădat.

Mi-a mai povestit că sala ce număra atâţia spectatori câte degete are în total un „avocat”, îl „copleşise”.

L-am întrebat dacă va mai merge vreodată la teatrul de pantomimă. Mi-a şoptit atunci că spectacolul unor porumbei este văzut de un număr mult mai mare de trecători prin vieţile lor şi nu te costă decât o simplă privire şi o coajă de pâine...

S-a ridicat apoi de pe bancă şi mi-a spus: „La lucru frate. Azi am de învăţat... sau nu... ştii... tocmai s-a terminat sesiunea...”