Mai am un singur nor...

E! Şi din vorbă în vorbă, ba cu câte un nor, ba cu câte o capră neagră mai grăbită, am ajuns la „streaşină”.
Aveţi idee de ce îi spun „streaşină”? Sincer e o denumire pe care i-am dat-o chiar în momentul în care scriu aceste rânduri unui loc.
Geografic scriind, acolo se află un refugiu de beton ce are la bază două tăuri. De la 2320 m, altitudinea la care se află „streaşina”, se vede „acoperişul”. Acum cred că v-aţi dat seama.
Sunteţi în faţa acoperişului României (dacă v-aţi lăsat dus de nor), două vârfuri de peste 2500 m (Viştea Mare 2527 m şi Moldoveanu 2544 m), care formează locul de unde se vede tot.



imagine preluata de pe http://commons.wikimedia.org/wiki


Îmi las rucsacul la refugiu, ştiind că turiştii montaniarzi sunt cinstiţi, şi urcăm.
Urcăm pe „şindrilă” şi în cele din urmă ajung la primul vârf. De aici trebuie să te debarasezi de beţele de ajutătoare pentru urcat fiindcă urmează o porţiune veritabilă de aşa-zis scrambling (aşa se zice mai nou; sau poate că este un cuvânt de origine dacă uitat de români şi readus aminte de europenii calmi), adică de căţărare elementară (nu poţi să greşeşti decât o singură dată, elementar).
Omul din faţa mea, tata, îmi transmite ceva de încurajare însă îl aud cu ecouri.
Oare cum ar trebui să vorbim ca să auzim doar ecourile? Asta în măsura în care nu ni l-am pierdut precum Iona inegalabilului Marin Sorescu.
„Mai am un singur nor”, mi-am spus... „şi astfel ...” după aproape 8 ore, fac un pas mare pentru mine şi un pas mic pentru omenire (căreia nu cred că-i pasă prea mult de reuşita mea), şi ating locul pe care mulţi doar îl arată cu degetul (sau indicatorul) la hartă.


va urma...