Însă pentru a avea succes deplin în vizitarea a cât mai multor obiective într-un timp relativ scurt, iremediabil, drumeţul trebuie să se trezească devreme. Regula spune: pleacă pe întuneric pentru a te întoarce pe lumină. Nu aveam să o respect şi s-a răzbunat.
Am plecat aşadar dimineaţă (pe lumină) de la mânăstire către Cabana Valea Sâmbetei. După două ore de mers pe „Drumul oaselor” pe care mersese cu mulţi ani înainte Florin Piersic, zicând proverbiala expresie „totul se duce pe Apa Sâmbetei” întâlnim urmele unei foste avalanşe care în urmă cu două luni te făceau să înmărmureşti, date fiind măreţia ei şi ravagiile făcute.
La 15 minute de aici se află Cabana V. Sâmbetei, situată la altitudinea de 1401 m, loc de popas, refugiu în caz de vreme rea, şi chiar de odihnă peste noapte în funcţie de preferinţele călătorului (căruia, să nu uităm, îi şade bine cu drumul), precum şi de timpul sau resursele financiare ale acestuia.
În zare se observă, când nu este ceaţă, două Ferestre, Mare şi Mică a Munţilor Făgăraş.
Probabil că odată au privit prin ele doi oameni, unul mare şi altul mic, cu câte doi ochi, unii mari şi alţii mici, vibrându-le două inimi, una mare şi alta mică... Cine ştie?
Acolo începe drumul de creastă.
Până să ajungem însă în Fereastra Mică, Dumnezeu, care îi răsplăteşte pe oamenii ambiţioşi, ne-a aşternut un covor aproape interminabil, negru, de afine. Am scuturat cât am putut covorul, l-am periat bine şi l-am lăsat la locul lui, pentru a fi „călcat” de următorii turişti ce vor avea nevoie de un strop de energie.
Urcăm şi urcăm şi urcăm şi mă uit brusc înapoi. Ce am văzut?
O mare întindere de alb. Să fii fost „Marea Albă”? Să fii ajuns în Rai? Nu cred. Mai am de mers, de văzut, de trăit, de iubit, de învăţat, de cunoscut şi de ... scris.
Era un nor ce ne îndemna la mers, ne ajuta împingându-ne de la spate.
Din fizică se cunoaşte noţiunea de greutate aparentă a unui corp aflat într un fluid, însă noi aveam o greutate aparentă într-un nor. Există oare aşa ceva?
Norul mi-a permis să pătrund întâi cu picioarele, apoi cu capul în el, anihilându-mi cel puţin greutatea rucsacului; altă greutate nu mai aveam; tindeam către imponderabilitate, zbur(d)am de fericire că pot pune mâna, piciorul, obrazul, pe un nor. Sau poate că el le punea pe mine? Câtor oameni le-a bătut inima până acum într-un nor? Un nor plin de lacrimi (lacrimile Oceanului Planetar) e mai catifelat decât orice batistă, fie ea parfumată, fie ea de la o fată, şi te poate înfăşa cu totul într-un scut protector.
De ce m-aş ascunde într-un nor? Pentru a pluti, pentru a parcurge distanţe, înălţimi, cât ai zice: „soare”. Ei bine, acolo în creastă, am găsit în sfârşit soare; doar pe un versant, însă era.
Am urcat o potecă relativ sinuoasă ce-mi oferea perspective spre măreţiile Făgăraşilor, spre câteva lacuri glaciare, cu forme diverse, bizare, şi de ce nu, spre alţi nori care nu puteau depăşi creasta.
Oare fiindcă mă aflam eu acolo? Mă aşteptau să mă prindă în cazul în care alunecam, şi să mă pună la loc pe potecă, să mă bată uşor pe umăr şi să mă îndemne:
„Hai Răzvane! Nu te lăsa! Mai ai un pic! Ai muncit atât! Mai ai încă de un infinit de ori mai mult. Nu te teme! Nu te opri! Dacă vrei, poţi!”.
S-a pus cineva până acum în mintea unui nor? Cred că ştiu pe cineva: Marin Sorescu, atunci când a scris (poezia şi) volumul de poezii: „Norii”. Şi mai ştiu pe cineva: pe mine. Eu şi Sorescu?
Cu siguranţă e şi el undeva pe-acolo pe sus pe un nor, mai drag lui, norul de care stă proptită „Scara la cer”. Sau măcar o parte din Sorescu, restul fiind în inimile a câtorva milioane de oameni care l-au cunoscut sau nu, care l-au îndrăgit sau nu şi care îl iubesc sau...
De fiecare dată când merg pe munte îl am alături, îl am în minte şi suflet. Ţin închisă în mine o fărâmă dintr-o fărâmă universală.
[va urma...]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu