Aici mă aflu mai aproape de Dumnezeu cu 2544 m. Sunt singur cu un cer întreg. Dacă ajungi aici şi eşti „norocos” vei avea „plăcuta” companie a unui nou nor. Sau poate că este mereu acelaşi; varianta norului încăpăţânat.
Cum mai sus de atât nu se putea, am imortalizat momentul şi am coborât înapoi pe „streaşină” am luat rucsacul în spate şi ne-am dat drumul pe „burlan” (Valea Viştei Mari).
Circa 3 ore am mers cu norii la picioare (sper totuşi că erau alţii), deranjând fără să vreau întâlnirea a patru capre negre.
Ceasul tindea să arate ora 20 când am intrat într-o pădure, la început de conifere, apoi de foioase. Intrarea în pădure era „marcată” de o şiră albă de oaie. Când am ajuns la drumul forestier, fie că ţineam ochii deschişi fie că-i închideam, era cam acelaşi lucru (regula...) cu o singură diferenţă: dacă priveai (cu ochii larg deschişi) pe cer, observai puzderia de stele mai mari sau mai mici, mai cu colţuri, mai fără şi călcai în bălţi (nu în gropi simple ci în gropi umplute cu bălţi).
Întâlnirea cu o persoană amabilă ce avea maşină a făcut ca excursia să dureze doar 14 ore şi nu 15 aşa cum tindea să se întâmple.
Când m-am culcat, am încercat să-mi dau seama de ceea ce realizasem: am fost cel mai înalt om din ţară pentru un minut.
Asta doresc tuturor drumeţilor ambiţioşi, încercaţi, şi oamenilor „normali” în general.
[Pentru cei care nu au citit de la inceput seria "Mai aproape de Dumnezeu cu 2544m", va invit aici:
- Partea 1
- Partea 2
- Partea 3
- Partea 4
- Partea 5]
miercuri, 15 decembrie 2010
luni, 13 decembrie 2010
Mai am un singur nor...
E! Şi din vorbă în vorbă, ba cu câte un nor, ba cu câte o capră neagră mai grăbită, am ajuns la „streaşină”.
Aveţi idee de ce îi spun „streaşină”? Sincer e o denumire pe care i-am dat-o chiar în momentul în care scriu aceste rânduri unui loc.
Geografic scriind, acolo se află un refugiu de beton ce are la bază două tăuri. De la 2320 m, altitudinea la care se află „streaşina”, se vede „acoperişul”. Acum cred că v-aţi dat seama.
Sunteţi în faţa acoperişului României (dacă v-aţi lăsat dus de nor), două vârfuri de peste 2500 m (Viştea Mare 2527 m şi Moldoveanu 2544 m), care formează locul de unde se vede tot.
imagine preluata de pe http://commons.wikimedia.org/wiki
Îmi las rucsacul la refugiu, ştiind că turiştii montaniarzi sunt cinstiţi, şi urcăm.
Urcăm pe „şindrilă” şi în cele din urmă ajung la primul vârf. De aici trebuie să te debarasezi de beţele de ajutătoare pentru urcat fiindcă urmează o porţiune veritabilă de aşa-zis scrambling (aşa se zice mai nou; sau poate că este un cuvânt de origine dacă uitat de români şi readus aminte de europenii calmi), adică de căţărare elementară (nu poţi să greşeşti decât o singură dată, elementar).
Omul din faţa mea, tata, îmi transmite ceva de încurajare însă îl aud cu ecouri.
Oare cum ar trebui să vorbim ca să auzim doar ecourile? Asta în măsura în care nu ni l-am pierdut precum Iona inegalabilului Marin Sorescu.
„Mai am un singur nor”, mi-am spus... „şi astfel ...” după aproape 8 ore, fac un pas mare pentru mine şi un pas mic pentru omenire (căreia nu cred că-i pasă prea mult de reuşita mea), şi ating locul pe care mulţi doar îl arată cu degetul (sau indicatorul) la hartă.
va urma...
Aveţi idee de ce îi spun „streaşină”? Sincer e o denumire pe care i-am dat-o chiar în momentul în care scriu aceste rânduri unui loc.
Geografic scriind, acolo se află un refugiu de beton ce are la bază două tăuri. De la 2320 m, altitudinea la care se află „streaşina”, se vede „acoperişul”. Acum cred că v-aţi dat seama.
Sunteţi în faţa acoperişului României (dacă v-aţi lăsat dus de nor), două vârfuri de peste 2500 m (Viştea Mare 2527 m şi Moldoveanu 2544 m), care formează locul de unde se vede tot.
Îmi las rucsacul la refugiu, ştiind că turiştii montaniarzi sunt cinstiţi, şi urcăm.
Urcăm pe „şindrilă” şi în cele din urmă ajung la primul vârf. De aici trebuie să te debarasezi de beţele de ajutătoare pentru urcat fiindcă urmează o porţiune veritabilă de aşa-zis scrambling (aşa se zice mai nou; sau poate că este un cuvânt de origine dacă uitat de români şi readus aminte de europenii calmi), adică de căţărare elementară (nu poţi să greşeşti decât o singură dată, elementar).
Omul din faţa mea, tata, îmi transmite ceva de încurajare însă îl aud cu ecouri.
Oare cum ar trebui să vorbim ca să auzim doar ecourile? Asta în măsura în care nu ni l-am pierdut precum Iona inegalabilului Marin Sorescu.
„Mai am un singur nor”, mi-am spus... „şi astfel ...” după aproape 8 ore, fac un pas mare pentru mine şi un pas mic pentru omenire (căreia nu cred că-i pasă prea mult de reuşita mea), şi ating locul pe care mulţi doar îl arată cu degetul (sau indicatorul) la hartă.
va urma...
miercuri, 8 decembrie 2010
Călătorie într-un nor...
Însă pentru a avea succes deplin în vizitarea a cât mai multor obiective într-un timp relativ scurt, iremediabil, drumeţul trebuie să se trezească devreme. Regula spune: pleacă pe întuneric pentru a te întoarce pe lumină. Nu aveam să o respect şi s-a răzbunat.
Am plecat aşadar dimineaţă (pe lumină) de la mânăstire către Cabana Valea Sâmbetei. După două ore de mers pe „Drumul oaselor” pe care mersese cu mulţi ani înainte Florin Piersic, zicând proverbiala expresie „totul se duce pe Apa Sâmbetei” întâlnim urmele unei foste avalanşe care în urmă cu două luni te făceau să înmărmureşti, date fiind măreţia ei şi ravagiile făcute.
La 15 minute de aici se află Cabana V. Sâmbetei, situată la altitudinea de 1401 m, loc de popas, refugiu în caz de vreme rea, şi chiar de odihnă peste noapte în funcţie de preferinţele călătorului (căruia, să nu uităm, îi şade bine cu drumul), precum şi de timpul sau resursele financiare ale acestuia.
În zare se observă, când nu este ceaţă, două Ferestre, Mare şi Mică a Munţilor Făgăraş.
Probabil că odată au privit prin ele doi oameni, unul mare şi altul mic, cu câte doi ochi, unii mari şi alţii mici, vibrându-le două inimi, una mare şi alta mică... Cine ştie?
Acolo începe drumul de creastă.
Până să ajungem însă în Fereastra Mică, Dumnezeu, care îi răsplăteşte pe oamenii ambiţioşi, ne-a aşternut un covor aproape interminabil, negru, de afine. Am scuturat cât am putut covorul, l-am periat bine şi l-am lăsat la locul lui, pentru a fi „călcat” de următorii turişti ce vor avea nevoie de un strop de energie.
Urcăm şi urcăm şi urcăm şi mă uit brusc înapoi. Ce am văzut?
O mare întindere de alb. Să fii fost „Marea Albă”? Să fii ajuns în Rai? Nu cred. Mai am de mers, de văzut, de trăit, de iubit, de învăţat, de cunoscut şi de ... scris.
Era un nor ce ne îndemna la mers, ne ajuta împingându-ne de la spate.
Din fizică se cunoaşte noţiunea de greutate aparentă a unui corp aflat într un fluid, însă noi aveam o greutate aparentă într-un nor. Există oare aşa ceva?
Norul mi-a permis să pătrund întâi cu picioarele, apoi cu capul în el, anihilându-mi cel puţin greutatea rucsacului; altă greutate nu mai aveam; tindeam către imponderabilitate, zbur(d)am de fericire că pot pune mâna, piciorul, obrazul, pe un nor. Sau poate că el le punea pe mine? Câtor oameni le-a bătut inima până acum într-un nor? Un nor plin de lacrimi (lacrimile Oceanului Planetar) e mai catifelat decât orice batistă, fie ea parfumată, fie ea de la o fată, şi te poate înfăşa cu totul într-un scut protector.
De ce m-aş ascunde într-un nor? Pentru a pluti, pentru a parcurge distanţe, înălţimi, cât ai zice: „soare”. Ei bine, acolo în creastă, am găsit în sfârşit soare; doar pe un versant, însă era.
Am urcat o potecă relativ sinuoasă ce-mi oferea perspective spre măreţiile Făgăraşilor, spre câteva lacuri glaciare, cu forme diverse, bizare, şi de ce nu, spre alţi nori care nu puteau depăşi creasta.
Oare fiindcă mă aflam eu acolo? Mă aşteptau să mă prindă în cazul în care alunecam, şi să mă pună la loc pe potecă, să mă bată uşor pe umăr şi să mă îndemne:
„Hai Răzvane! Nu te lăsa! Mai ai un pic! Ai muncit atât! Mai ai încă de un infinit de ori mai mult. Nu te teme! Nu te opri! Dacă vrei, poţi!”.
S-a pus cineva până acum în mintea unui nor? Cred că ştiu pe cineva: Marin Sorescu, atunci când a scris (poezia şi) volumul de poezii: „Norii”. Şi mai ştiu pe cineva: pe mine. Eu şi Sorescu?
Cu siguranţă e şi el undeva pe-acolo pe sus pe un nor, mai drag lui, norul de care stă proptită „Scara la cer”. Sau măcar o parte din Sorescu, restul fiind în inimile a câtorva milioane de oameni care l-au cunoscut sau nu, care l-au îndrăgit sau nu şi care îl iubesc sau...
De fiecare dată când merg pe munte îl am alături, îl am în minte şi suflet. Ţin închisă în mine o fărâmă dintr-o fărâmă universală.
[va urma...]
Am plecat aşadar dimineaţă (pe lumină) de la mânăstire către Cabana Valea Sâmbetei. După două ore de mers pe „Drumul oaselor” pe care mersese cu mulţi ani înainte Florin Piersic, zicând proverbiala expresie „totul se duce pe Apa Sâmbetei” întâlnim urmele unei foste avalanşe care în urmă cu două luni te făceau să înmărmureşti, date fiind măreţia ei şi ravagiile făcute.
La 15 minute de aici se află Cabana V. Sâmbetei, situată la altitudinea de 1401 m, loc de popas, refugiu în caz de vreme rea, şi chiar de odihnă peste noapte în funcţie de preferinţele călătorului (căruia, să nu uităm, îi şade bine cu drumul), precum şi de timpul sau resursele financiare ale acestuia.
În zare se observă, când nu este ceaţă, două Ferestre, Mare şi Mică a Munţilor Făgăraş.
Probabil că odată au privit prin ele doi oameni, unul mare şi altul mic, cu câte doi ochi, unii mari şi alţii mici, vibrându-le două inimi, una mare şi alta mică... Cine ştie?
Acolo începe drumul de creastă.
Până să ajungem însă în Fereastra Mică, Dumnezeu, care îi răsplăteşte pe oamenii ambiţioşi, ne-a aşternut un covor aproape interminabil, negru, de afine. Am scuturat cât am putut covorul, l-am periat bine şi l-am lăsat la locul lui, pentru a fi „călcat” de următorii turişti ce vor avea nevoie de un strop de energie.
Urcăm şi urcăm şi urcăm şi mă uit brusc înapoi. Ce am văzut?
O mare întindere de alb. Să fii fost „Marea Albă”? Să fii ajuns în Rai? Nu cred. Mai am de mers, de văzut, de trăit, de iubit, de învăţat, de cunoscut şi de ... scris.
Era un nor ce ne îndemna la mers, ne ajuta împingându-ne de la spate.
Din fizică se cunoaşte noţiunea de greutate aparentă a unui corp aflat într un fluid, însă noi aveam o greutate aparentă într-un nor. Există oare aşa ceva?
Norul mi-a permis să pătrund întâi cu picioarele, apoi cu capul în el, anihilându-mi cel puţin greutatea rucsacului; altă greutate nu mai aveam; tindeam către imponderabilitate, zbur(d)am de fericire că pot pune mâna, piciorul, obrazul, pe un nor. Sau poate că el le punea pe mine? Câtor oameni le-a bătut inima până acum într-un nor? Un nor plin de lacrimi (lacrimile Oceanului Planetar) e mai catifelat decât orice batistă, fie ea parfumată, fie ea de la o fată, şi te poate înfăşa cu totul într-un scut protector.
De ce m-aş ascunde într-un nor? Pentru a pluti, pentru a parcurge distanţe, înălţimi, cât ai zice: „soare”. Ei bine, acolo în creastă, am găsit în sfârşit soare; doar pe un versant, însă era.
Am urcat o potecă relativ sinuoasă ce-mi oferea perspective spre măreţiile Făgăraşilor, spre câteva lacuri glaciare, cu forme diverse, bizare, şi de ce nu, spre alţi nori care nu puteau depăşi creasta.
Oare fiindcă mă aflam eu acolo? Mă aşteptau să mă prindă în cazul în care alunecam, şi să mă pună la loc pe potecă, să mă bată uşor pe umăr şi să mă îndemne:
„Hai Răzvane! Nu te lăsa! Mai ai un pic! Ai muncit atât! Mai ai încă de un infinit de ori mai mult. Nu te teme! Nu te opri! Dacă vrei, poţi!”.
S-a pus cineva până acum în mintea unui nor? Cred că ştiu pe cineva: Marin Sorescu, atunci când a scris (poezia şi) volumul de poezii: „Norii”. Şi mai ştiu pe cineva: pe mine. Eu şi Sorescu?
Cu siguranţă e şi el undeva pe-acolo pe sus pe un nor, mai drag lui, norul de care stă proptită „Scara la cer”. Sau măcar o parte din Sorescu, restul fiind în inimile a câtorva milioane de oameni care l-au cunoscut sau nu, care l-au îndrăgit sau nu şi care îl iubesc sau...
De fiecare dată când merg pe munte îl am alături, îl am în minte şi suflet. Ţin închisă în mine o fărâmă dintr-o fărâmă universală.
[va urma...]
luni, 6 decembrie 2010
E pur si muove...
De la mistica Şinca Veche, am pornit mai departe către o localitate cu nume simplu: Lisa. Străzile din Lisa sunt mărginite de case majoritatea fără etaj. Într-o astfel de casă a văzut lumina pe Pământ, Octavian Paler. Pentru a ajunge la curtea în care se afla odată casa Paler trebuie să te laşi cuprins de labirintica localităţii, „mergi pe prima la dreapta, apoi pe prima (şi singura) la stânga, numeri a 5-a casă pe stângă şi... aia e”. Un loc încărcat de istorie, filosofie şi ... gânduri, mai mult sau mai puţin spuse.
Plecând de la fosta casă Paler, ieşim din comună şi mergând spre nord ne întâmpină un indicator ce ne invită să facem un scurt popas „La Vâltori”, un obiectiv turistic vechi, cu efecte „halucinogene”.
Vâltorile reprezintă locurile unde se spală şi se întăreşte lâna, materia primă în confecţionarea straielor. Tradiţia datează de sute de ani, ajungându-se la a 5-a generaţie de meşteri.
Apa captată ajunge în vâltori, unde se agită, învârtindu-se, de atâta amar de vreme odată cu lâna şi cu gândurile (şi grijile) celui care are curiozitatea să o privească. Pe o altă cale, datorită greutăţii sale, apa pune în mişcare un întreg sistem de roţi dinţate, declanşând astfel mecanismele necesare „păruielii” şi încălzirii straielor.
Cu gândurile vâltorite pornim mai departe, în căutarea unei stări de echilibru, către cetatea de stâncă a Făgăraşilor. Vom înnopta la Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, loc de binefacere spirituală.
[poze preluate de pe site-ul: http://www.welcometoromania.ro/E68_Sibiu_Brasov/E68_Sibiu_Brasov_Lisa_r.htm ]
va urma...
Plecând de la fosta casă Paler, ieşim din comună şi mergând spre nord ne întâmpină un indicator ce ne invită să facem un scurt popas „La Vâltori”, un obiectiv turistic vechi, cu efecte „halucinogene”.
Vâltorile reprezintă locurile unde se spală şi se întăreşte lâna, materia primă în confecţionarea straielor. Tradiţia datează de sute de ani, ajungându-se la a 5-a generaţie de meşteri.
Apa captată ajunge în vâltori, unde se agită, învârtindu-se, de atâta amar de vreme odată cu lâna şi cu gândurile (şi grijile) celui care are curiozitatea să o privească. Pe o altă cale, datorită greutăţii sale, apa pune în mişcare un întreg sistem de roţi dinţate, declanşând astfel mecanismele necesare „păruielii” şi încălzirii straielor.
Cu gândurile vâltorite pornim mai departe, în căutarea unei stări de echilibru, către cetatea de stâncă a Făgăraşilor. Vom înnopta la Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, loc de binefacere spirituală.
[poze preluate de pe site-ul: http://www.welcometoromania.ro/E68_Sibiu_Brasov/E68_Sibiu_Brasov_Lisa_r.htm ]
va urma...
vineri, 3 decembrie 2010
Mai aproape de Dumnezeu cu 2544m
[urmatoarele articole fac parte din Jurnalul propriu de muntzoman scris in 2006, anul in care am fost mai aproape de Dumnezeu cu 2544 m :)]
Aţi fost vreodată la înălţime? Sunt sigur că unii dintre voi da, alţii mai puţin însă cât de sus am ajuns eu...
Am plecat într-o zi, încă de vară, către impunătoarea cetate stâncoasă a Făgăraşului.
Însă ca o călătorie care se respectă a trebuit întreruptă de pauze lungi, mai puţin dese.
Templul Ursitelor
Primul popas l-am făcut în localitatea Şinca Veche la Templul Ursitelor. De ce? Din curiozitatea care te macină când citeşti un asemenea nume. Templul Ursitelor este însă un nume dat de cineva care nu a avut habar de ce se află exact acolo. El se constituie ca un loc de închinare, un lăcaş de cult, vechi de sute de ani, în care s-au adăpostit pustnici bătrâni, cu barba încâlcită de vreme şi care au găsit acolo o cale de comunicare cu Divinitatea. Fac referire la un horn spiralat, vertical, de piatră care te obligă să-l priveşti în lung şi să observi prin el, ca printr-o fereastră paralelă cu cerul, infinitul.
Hornul îţi insuflă o stare ciudată de libertate; ai impresia fie că poţi zbura fie că te afli într un vârtej sau că eşti gata de lansare şi aştepţi numărătoarea inversă.
Oare şi bătrânii pustnici trăiau această stare? Şi ei aşteptau fatidica cifră 0, pentru a urca spre imensitatea văzduhului?
De asemenea, lângă acest templu se află şi cea mai veche aşezare dacică de la noi din ţară, însă urmează a fi decopertată în întregime de pământul aşternut de milenii.
Imagine preluata de pe: http://romania-obiectiveturistice.blogspot.com/
[va urma...]
Aţi fost vreodată la înălţime? Sunt sigur că unii dintre voi da, alţii mai puţin însă cât de sus am ajuns eu...
Am plecat într-o zi, încă de vară, către impunătoarea cetate stâncoasă a Făgăraşului.
Însă ca o călătorie care se respectă a trebuit întreruptă de pauze lungi, mai puţin dese.
Primul popas l-am făcut în localitatea Şinca Veche la Templul Ursitelor. De ce? Din curiozitatea care te macină când citeşti un asemenea nume. Templul Ursitelor este însă un nume dat de cineva care nu a avut habar de ce se află exact acolo. El se constituie ca un loc de închinare, un lăcaş de cult, vechi de sute de ani, în care s-au adăpostit pustnici bătrâni, cu barba încâlcită de vreme şi care au găsit acolo o cale de comunicare cu Divinitatea. Fac referire la un horn spiralat, vertical, de piatră care te obligă să-l priveşti în lung şi să observi prin el, ca printr-o fereastră paralelă cu cerul, infinitul.
Hornul îţi insuflă o stare ciudată de libertate; ai impresia fie că poţi zbura fie că te afli într un vârtej sau că eşti gata de lansare şi aştepţi numărătoarea inversă.
Oare şi bătrânii pustnici trăiau această stare? Şi ei aşteptau fatidica cifră 0, pentru a urca spre imensitatea văzduhului?
De asemenea, lângă acest templu se află şi cea mai veche aşezare dacică de la noi din ţară, însă urmează a fi decopertată în întregime de pământul aşternut de milenii.
[va urma...]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)