Mai sus nu se poate...

Aici mă aflu mai aproape de Dumnezeu cu 2544 m. Sunt singur cu un cer întreg. Dacă ajungi aici şi eşti „norocos” vei avea „plăcuta” companie a unui nou nor. Sau poate că este mereu acelaşi; varianta norului încăpăţânat.
Cum mai sus de atât nu se putea, am imortalizat momentul şi am coborât înapoi pe „streaşină” am luat rucsacul în spate şi ne-am dat drumul pe „burlan” (Valea Viştei Mari).
Circa 3 ore am mers cu norii la picioare (sper totuşi că erau alţii), deranjând fără să vreau întâlnirea a patru capre negre.
Ceasul tindea să arate ora 20 când am intrat într-o pădure, la început de conifere, apoi de foioase. Intrarea în pădure era „marcată” de o şiră albă de oaie. Când am ajuns la drumul forestier, fie că ţineam ochii deschişi fie că-i închideam, era cam acelaşi lucru (regula...) cu o singură diferenţă: dacă priveai (cu ochii larg deschişi) pe cer, observai puzderia de stele mai mari sau mai mici, mai cu colţuri, mai fără şi călcai în bălţi (nu în gropi simple ci în gropi umplute cu bălţi).
Întâlnirea cu o persoană amabilă ce avea maşină a făcut ca excursia să dureze doar 14 ore şi nu 15 aşa cum tindea să se întâmple.
Când m-am culcat, am încercat să-mi dau seama de ceea ce realizasem: am fost cel mai înalt om din ţară pentru un minut.
Asta doresc tuturor drumeţilor ambiţioşi, încercaţi, şi oamenilor „normali” în general.


[Pentru cei care nu au citit de la inceput seria "Mai aproape de Dumnezeu cu 2544m", va invit aici:
- Partea 1
- Partea 2
- Partea 3
- Partea 4
- Partea 5]

Mai am un singur nor...

E! Şi din vorbă în vorbă, ba cu câte un nor, ba cu câte o capră neagră mai grăbită, am ajuns la „streaşină”.
Aveţi idee de ce îi spun „streaşină”? Sincer e o denumire pe care i-am dat-o chiar în momentul în care scriu aceste rânduri unui loc.
Geografic scriind, acolo se află un refugiu de beton ce are la bază două tăuri. De la 2320 m, altitudinea la care se află „streaşina”, se vede „acoperişul”. Acum cred că v-aţi dat seama.
Sunteţi în faţa acoperişului României (dacă v-aţi lăsat dus de nor), două vârfuri de peste 2500 m (Viştea Mare 2527 m şi Moldoveanu 2544 m), care formează locul de unde se vede tot.



imagine preluata de pe http://commons.wikimedia.org/wiki


Îmi las rucsacul la refugiu, ştiind că turiştii montaniarzi sunt cinstiţi, şi urcăm.
Urcăm pe „şindrilă” şi în cele din urmă ajung la primul vârf. De aici trebuie să te debarasezi de beţele de ajutătoare pentru urcat fiindcă urmează o porţiune veritabilă de aşa-zis scrambling (aşa se zice mai nou; sau poate că este un cuvânt de origine dacă uitat de români şi readus aminte de europenii calmi), adică de căţărare elementară (nu poţi să greşeşti decât o singură dată, elementar).
Omul din faţa mea, tata, îmi transmite ceva de încurajare însă îl aud cu ecouri.
Oare cum ar trebui să vorbim ca să auzim doar ecourile? Asta în măsura în care nu ni l-am pierdut precum Iona inegalabilului Marin Sorescu.
„Mai am un singur nor”, mi-am spus... „şi astfel ...” după aproape 8 ore, fac un pas mare pentru mine şi un pas mic pentru omenire (căreia nu cred că-i pasă prea mult de reuşita mea), şi ating locul pe care mulţi doar îl arată cu degetul (sau indicatorul) la hartă.


va urma...