„Am aflat ceva şi vă spun şi vouă acum: Cenaclul Flacăra există!”
Adrian PĂUNESCU
Pentru a supravieţui într-o capitală ce se vrea europeană, studentul, cu toate gândurile lui trebuie să înţeleagă că dezavantajele de a fi student provincial trebuie privite drept des avantaje. Astfel va avea toate şansele să cunoască şi să recunoască oameni noi, oameni mari, oameni mici, oameni vechi în înţelepciune.
Timp de trei săptămâni, pentru studentul nostru european, la casa de cultură a studenţilor, se întâmplă un lucru miraculos: Maraton la Preoteasa.
Şi când spun Maraton, nu fac referire la niciun război dintre atenieni şi perşi ci pur şi simplu la cultură îndesată cu lopata studentului, care în afară de integrale simple, duble şi triple, sau de legile lui Maxwell sau Kirchhoff scrise în 1001 de... feluri şi învăţate în 1001 de nopţi, ştie să aprecieze o muzică de calitate sau o piesă de teatru jucată de actori în devenire, de aceeaşi vârstă cu el, sau o noapte de filme româneşti rulate continuu până în zori.
Astfel că în duminica închinată poeziei, gândul meu a zburat împreună cu altul pe tărâmul magic mai sus amintit pentru a afla dacă: Cenaclul Flacăra mai există sau nu?
Desfăşurarea de forţe ce avea loc acolo era copleşitoare: trei care de televiziune, sisteme audio ce cântăreau zeci de kilograme, cabluri ce păreau interminabile, camere de luat vederi, monitoare, mixere cu zeci de potenţiometre, microfoane, scaune pe scenă, scaune în sală... goale.
În câteva minute totul avea să capete viaţă şi golul să se umple. Pe scenă şi-au făcut apariţia pe rând, membrii ai Cenaclului Flacăra: Victor Socaciu, Emeric Imre, George Nicolescu, surorile Ionescu, Maria Gheorghiu „de Mangop”, Andrei şi Ana Maria Păunescu, Mircea Vintilă... „dirijaţi” de Adrian Păunescu. De sală am fost răspunzători noi... curioşii...
Actul de regăsire a început cu un moment de rememorare a celor ce „s-au dus să pregătească terenul pentru cei ce vor urma”. În clipele acelea mă gândeam la Moţul Pittiş şi la cuvintele rostite de el la Festivalul Om Bun: „când necazul te doboară şi prieteni n-ai să-i strigi, ţine minte, sfârşitul nu-i aici”, sau când a plecat de pe scenă şi publicul l-a chemat prin aplauze „voi credeţi în dragoste la prima vedere sau e nevoie să mai trecem odată pe aici?”.
Au urmat trei ceasuri de poveste... de poezie şi cântec, de respirare, de iubire, de reamintire că Totuşi există iubire... că ea se află în fiecare din noi, numai că trebuie din când în când să dăm perdeaua la o parte şi ea va înmuguri asemenea toporaşilor şi ghioceilor primăvara... am mai aflat acolo ceva despre o cabană... am închis ochii pentru câteva clipe şi mi-am imaginat povestea ei tristă şi sfâşietoare...
Am cântat împreună cu toţi cei aflaţi în sală... eram un tot unitar, pe mai multe voci, inspirând simultan aceleaşi versuri, expirând aceleaşi sentimente, respirând...
Despre Cenaclul Flacăra nu pot spune că a fost... pentru că el există... şi îi mulţumesc pentru asta.
Despărţirea a avut loc cu greu, cu gândul la frigul de afară ce avea să mă întâmpine în cazul ratării metroului. Metrou care... asemenea unei fete aflate la prima întâlnire... s-a lăsat aşteptat o jumătate de oră în plus...
Octombrie 2007 - Dupa Maraton la Preoteasa (Aniversare 70 de ani a Casei de Cultura a Studentilor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu